Kafka și păpușa călătoare

 La 40 de ani, Franz Kafka (1883-1924) care nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii, se plimba prin parcul din Berlin când a întâlnit o fetiță care plângea pentru că își pierduse păpușa preferată. Ea și Kafka au căutat păpușa fără succes.

Kafka i-a spus să se întâlnească cu el acolo a doua zi și se vor întoarce după ea.

A doua zi, când încă nu găsiseră păpușa, Kafka i-a dat fetiței o scrisoare „scrisă” de păpușă care spunea: „Te rog să nu plângi. Am plecat într-o excursie să văd lumea. O să-ți scriu despre aventurile mele.”

Așa a început o poveste care a continuat până la sfârșitul vieții lui Kafka.

În timpul întâlnirilor lor, Kafka a citit scrisorile scrise cu atenție ale păpușii, cu aventuri și conversații pe care fetița le-a găsit adorabile.

În cele din urmă, Kafka a adus înapoi păpușa ( una cumpărată ) care se întorsese la Berlin.

„Nu seamănă deloc cu păpușa mea”, a spus fetița.

Kafka i-a mai întins o scrisoare în care păpușa scria: „Călătoriile mele m-au schimbat”. fetița a îmbrățișat noua păpușă și a purtat-o ​​fericită acasă.

Un an mai târziu, Kafka a murit.

Mulți ani mai târziu, copilul acum adult a găsit o scrisoare în interiorul păpușii. În scrisoarea minusculă semnată de Kafka era scris:

„Tot ceea ce iubești probabil se va pierde, dar în cele din urmă iubirea se va întoarce într-un alt mod.”

Preluat din - Kafka și păpușa călătoare - de Jordi Sierra

Viata se pierde atunci când încetezi să fii fericit

 ”- Bunico, cum se pierde viața?

- Viața este pierdută în multe feluri, fiule.

Se pierde când vrei să trăiești viața altora și nu a ta.

Se pierde când critici greșelile altora și nu le îmbunătățești pe ale tale.

Se pierde când regreți fiecare moment pentru că ai eșuat și nu cauți soluții pentru a reuși.

Se pierde când îi invidiezi pe alții și nu te depășești pe tine însuți.

Se pierde atunci când te concentrezi doar pe lucruri negative și încetezi să te bucuri de cele bune.

Viața nu se pierde atunci când încetezi să respiri fiule, ci atunci când încetezi să fii fericit”.

Să ne abtinem să criticam, fie și cu bună intenție, căci a rani pe cineva este ușor, iar a indrepta este imposibil. Uită bârfele! Lasă reproşurile! Savurează fericirea!"

Sursa FB: Oameni Arbori Carti (https://www.facebook.com/profile.php?id=100064645571409)

In cautarea ... nemultumirii

 "Când ești bolnav, ai da orice să te vindeci și îți promiți că vei face atâtea lucruri dacă Dumnezeu îți mai dă o șansă...

Când te-ai vindecat, o iei de la capăt și de cele mai multe ori, nu te ții de cuvânt.

Când ai bani mulți, te plângi mereu că ești obosit și nu faci față responsabilităților...

Când ești sărac, te plângi că ești prost plătit și ai face orice să fii bogat...

Când ești căsătorit, spui mereu că ești sătul de responsabilitățile familiei și de partenerul de viață și parcă ți-ar plăcea să fii mai liber...

Când ești singur, ți-ai dori din suflet să găsești pe cineva bun cu care să-ți împărți viața...

Când ai mașină, ești mereu supărat că s-a scumpit întreținerea ei, dar îți dorești una și mai nouă...

Când nu ai mașină, te-ai săturat să fii pieton și îl invidiezi pe cel care are...

Când ai copii, ești mereu epuizat și uneori simți că nu mai vrei să auzi de nimeni și nimic...

Când nu ai copii, ți-ai dori din suflet să ai...

Când ești copil, te prefaci că ești adult și îți dorești din răsputeri să crești mai repede...

Când devi adult, te gândești că, era mai bine să fii copil...

Când ai părinții în viață, te-ai săturat să te deranjeze tot timpul...

Când părinții nu mai sunt, ai da orice să le mai auzi vocea, măcar un minut...

Dacă locuiești într-un apartament, ai da orice să ai o casă în natură...

Dacă ai o casă, nu ești fericit pentru că întreținerea sa, îți ocupă prea mult timp...

....

Așa este omul, o ființă veșnic nemulțumită care mereu se concentrează pe ceea ce nu are...

Își pierde timpul încercând să caute fericirea undeva în universul nemărginit, când de fapt "fericirea este azi, acum, aici, chiar în jurul său."

sursa: FB Oameni Arbori Carti (https://www.facebook.com/profile.php?id=100064645571409)

Primul semn al civilizației

 „Cu ani în urmă, antropologul Margaret Mead a fost întrebat de un student care consideră că este primul semn al civilizației dintr-o cultură. Studentul se aștepta ca Mead să vorbească despre cârlige de pește sau vase de lut sau pietre de măcinat.

Dar nu. Mead a spus că primul semn al civilizației dintr-o cultură antică a fost un femur, care a fost rupt și apoi vindecat. Mead a explicat că în regnul animal, dacă îți rupi piciorul, mori. Nu poți fugi de pericol, să ajungi la râu pentru a bea apă sau să vânezi mâncare. Ești carne pentru fiare care se perindă. Niciun animal nu supraviețuiește unui picior rupt suficient de mult pentru ca osul să se vindece.

Un femur rupt care s-a vindecat este dovada că cineva și-a luat timp să rămână cu cel care a căzut, a legat rana, a dus persoana în siguranță și a îngrijit-o până la recuperare. A ajuta pe altcineva în dificultate este locul în care începe civilizația, a spus Mead. "

Suntem oameni doar când îi ajutăm pe alții.

Diferența dintre 15 minute și 60 de ore este Speranța/Credința că poți reuși.

Diferența dintre 15 minute și 60 de ore este Speranța/Credința că poți reuși.

În timpul unui studiu la Harvard în anii 1950, dr. Curt Richter a plasat șobolani într-o piscină cu apă pentru a testa cât timp pot călca apa.

În medie ar renunța și s-ar scufunda după 15 minute.

Dar chiar înainte de a renunța din cauza epuizării, cercetătorii îi scoteau, îi uscau, îi lăsau să se odihnească câteva minute - și îi puneau înapoi pentru o a doua rundă.

În această a doua încercare - cât crezi că au rezistat?

Amintiți-vă - tocmai au înotat până la eșec doar cu câteva minute în urmă...

Cât timp crezi că va dura?

Încă 15 minute?

10 minute?

5 minute?

Nu! Nu!

60 de ore!

Asta nu e o eroare.

Aşa e! 60 de ore de înot.

Concluzia trasă a fost că, din moment ce șobolanii CREDEAU că vor fi salvați, își puteau împinge corpurile mult peste ceea ce anterior credeau imposibil.

Vă las cu acest gând:

Dacă speranța poate determina șobolanii epuizați să înoate atât de mult, ce ar putea face pentru tine o credință în tine și abilitățile tale?

Amintește-ți de ce ești capabil. Amintește-ți de ce ești aici. "

Continuă să înoţi.

Experimentul sociologic al celor 5 maimuțe

 Experimentul sociologic al celor 5 maimuțe:

Un cercetător pune cinci maimuțe într-o cușcă. Există un mănunchi de banane atârnate de o sfoară, cu o scară care duce la banane. Când prima maimuță se duce după banane, cercetătorul stropește toate cele cinci maimuțe cu apă rece timp de cinci minute. Ceva mai târziu, când o a doua maimuță încearcă inevitabil să se ducă după banane, cercetătorul stropește din nou toate cele cinci maimuțe cu apă rece timp de cinci minute. Cercetătorul pune apoi furtunul deoparte și nu-l mai atinge niciodată.

Când o a treia maimuță încearcă să se ducă după banane, celelalte patru maimuțe o atacă pentru a o împiedica să urce pe scară. Le este teamă de pedeapsa care ar putea veni.

Cercetătorul înlocuiește una dintre maimuțe cu o nouă maimuță care nu a făcut parte din experimentul inițial și care nu a fost niciodată stropită cu apă. Și de îndată ce atinge scara pentru a merge după banane, celelalte patru maimuțe o atacă pentru a o împiedica să facă acest lucru. Dacă încearcă din nou, acestea o atacă din nou. Astfel, noua maimuță învață să nu se ducă după banane pentru că va fi atacată dacă o face.

Cercetătorul înlocuiește o a doua maimuță cu o altă maimuță nouă. Când această maimuță se duce după banane, celelalte patru o atacă, inclusiv noua maimuță care nu a fost niciodată stropită cu apă. Cercetătorul continuă apoi să înlocuiască toate maimuțele, una câte una, până când toate cele cinci maimuțe inițiale sunt scoase din cușcă. De fiecare dată când nou-venitul se duce după banane, celelalte maimuțe atacă, chiar și atunci când, fiind maimuțe noi, nu au primit niciodată o pedeapsă pentru că s-au dus după banane. Astfel, maimuțele noi, care nu au fost niciodată stropite cu apă rece, învață să nu mai caute tentația bananelor.

Cercetătorii presupun că, dacă le-ar întreba pe maimuțe de ce nu se duc după banane, acestea ar răspunde: "pentru că așa s-a procedat întotdeauna".

Asta este ceea ce numim "sindromul" experimentului celor cinci maimuțe si este modelul sociologic de baza caruia functioneaza toate guvernările autoritare și credintele mistice, din toate timpurile, in care omul isi modifica comportamentul (prin morala si restul ideilor mistice, metafizice aferente, care guverneaza societatea respectiva) sub actiunea unei forte imaginare...

...

Acum mulți trăiesc din păcate într-o societate cu maimuțe și dresori de maimuțe.

Ar fi mai bine să nu fie majoritatea atât de maimuțe în unele societăți/țări/culturi?

Despre importanța cunoașterii și educației

 Următorul text are o mare valoare pentru conștientizarea importanței cunoașterii și educației...

Magda Grădinaru scrie:

"O profesoară de ciclu primar a făcut un experiment care a devenit celebru pentru mecanismul răului pe care îl expune. A anunțat că elevii cu ochi albaștri sunt cei mai buni și vor fi tratați ca superiori, în vreme ce copiii cu ochi căprui primesc pahare de hârtie și trebuie să poarte gulere albe, ca să știi de la distanță că sunt dintre cei inferiori.

În doar câteva minute, copiii s-au metamorfozat. Cei cu ochi albaștri s-au strâns la un loc și au devenit răutăcioși cu colegii marcați cu gulere albe.

A doua zi, profesoara a intrat în clasă și a anunțat doar atât: Ieri am greșit. De fapt, copiii cu ochi căprui sunt cei mai buni, ei au voie pe terenul de joacă, iar gulerele albe să fie purtate de cei cu ochi albaștri, care sunt mai prejos.

La ani distanță, unul dintre copiii cu ochi albaștri a descris cele două zile: în prima zi, eram nazistul perfect, căutam să fiu rău cu cei care până atunci îmi erau prieteni. A doua zi, când mi-am pus eu gulerul alb, am simțit că lumea îmi este zdruncinată.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învățăm ca ființe umane este schimbarea perspectivei, explică cercetătorul în neuroștiințe David Eagleman, cel care analizează și experimentul profesoarei Jane Elliott, dintr-un orășel din Iowa. Era în 1968, la o zi după asasinarea lui Martin Luther King.

Gabriel Liiceanu numește această capacitate de a te pune în locul celui căruia i se întâmplă un rău tranzitivitatea răului. A fi capabil să faci asta e proba că aparții omenirii.

Eagleman explică cu argumente științifice, cum este scanarea creierului, de ce e crucial să înveți despre răul din istorie. Când te pui în locul celui căruia i se face rău, ți se formează noi sisteme cognitive. Când vezi, vederea putând fiind și imaginația, că o persoană suferă, ți se activează propria matrice a durerii și asta produce schimbări în creier, care devin vizibile dacă ești într-un aparat de RMN.

Mai mult, să fii empatic înseamnă și să înțelegi că istoria a avut multe adevăruri false, iar asta te face dacă nu imun, măcar mai puțin dispus să cazi victimă a propagandei.

Un alt experiment arată cât de ușor poate omul care nu și-a educat mintea și care nu a primit informațiile despre atrocitățile din istorie să fie atras de partea răului.

Să ne imaginăm un om într-un scanograf și căruia i se arată pe un ecran șase mâini identice, cu o excepție, fiecare are lipită o etichetă: creștin, evreu, ateu, musulman, hindus și scientolog. Pe rând, în fiecare mână este înfipt un ac. Creierul reacționează diferit dacă mâna e din acel grup (eticheta) cu care omul din scanograf se identifică. Un singur cuvânt, o etichetă și capacitatea de a te pune în locul celui care suferă, adică empatia, se transformă.

De aceea, temelia oricărei puteri politice malefice, de tipul nazismului, comunismului, sârbismului din epoca Miloșevici, conține mereu aceste două elemente:

Endogrupul – naționalismul definit etnic, de pildă;

Dezumanizarea exogrupului – cei care nu sunt din grupul tău devin obiecte. Chiar și asta a fost demonstrată științific: o cercetătoare olandeză, Lasana Harris, a urmărit schimbările care se produc în ceea ce numește rețeua socială a creierului (mai ales în cortexul prefrontal mediu, regiune care devine activă atunci când avem de-a face cu ființe umane și rămâne inactivă când vedem sau ne gândim la obiecte). Când oamenilor li se arătau fotografii cu oameni ai străzii, de exemplu, regiunea rămânea inactivă. Adică oamenii străzii nu erau percepuți ca ființe umane, fuseseră dezumanizați și de aici capacitatea de a trece pe lângă ei, fără a-i vedea sau empatiza cu ei.

...

Educația are un rol esențial în prevenirea genocidului. Doar înțelegând înclinația neurală de a forma endogrupuri și exogrupuri – și manevrele standard folosite de propagandă pentru a accesa această înclinație – putem spera că vom împiedica dezumanizarea, care duce la atrocități în masă. (David Eagleman)

În lipsa educației, adică a informațiilor pe care copiii le primesc, și în prezența unei platforme politice de propagandă și manipulare, genocidul a putut fi repetat în istorie.

Pentru că în anii 1990, când se știau dimensiunea atrocităților naziste și cruzimea comunismului, puțini s-ar fi gândit că oroarea care îi transformă pe unii în criminali și pe ceilalți în victime mai e posibilă. Și, totuși, a fost. Masacrul de la Srebrenica rămâne una dintre cele mai mari abdicări de la umanitate și s-a petrecut pentru că oamenii au fost intoxicați, manipulați și asmuțiți contra celorlalți, diferiți.

Nu ar fi putut să rănească o muscă, își intitulează Slavenka Drakulic una dintre cărțile în care merge pe urma transformării omului în criminal. Un tânăr liniștit, un vecin bun, care sărea în ajutorul bătrânilor, a devenit peste noapte un criminal de război, un instrument folosit de un regim politic malefic. Victimele lui? Vecinii de pe stradă. Bătrânii pe care îi ajuta. Femeile. Copiii.

Îi numim pe acei criminali “monștri”, adică nu mai sunt ființe umane pentru noi. Asta e doar un mecanism de auto-apărare. Oamenii nu vor să se întrebe: dar dacă eu eram în locul lui, ce făceam? Preferăm să adoptăm poziții morale, deciziile astea ni se par foarte străine, dar totul pornește de fapt de la decizii pe care le luăm în fiecare zi.

"Auziți la știri despre refugiații sirieni, despre cum la ei e război, despre faptul că sunt musulmani și brusc luați decizia să nu mai mergeți la spălătoria din colț, care e a unui sirian. Scara la care se formează aceste decizii este de fapt una foarte mică".

Considerând Holocaustul învechit, o istorie printre altele, banalizăm răul și exact așa creăm condițiile care el să se întâmple. E ceea ce mi-a spus Amos Oz, într-un interviu telefonic (partea finală a fișierului audio, interviul complet, publicat pe News.ro, poate fi citit aici).

Amos Oz, audio: Acum 70 de ani, lumea a primit un cadou din partea lui Hitler și a lui Stalin

Acum 70-80 de ani, lumea a primit un cadou foarte frumos din partea lui Hitler şi a lui Stalin. Nu a fost intenţia lor de a ne face acest cadou, dar totuşi ni l-au dat: au lăsat în conştiinţa lumii un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au fost foarte ruşinaţi să fie numiţi rasişti, să-şi manifeste deschis şovinismul, să mai fie revoluţionari însetaţi de sânge. Şi asta doar din cauza acelui şoc cauzat de Hitler şi Stalin.

Dar se pare că termenul de valabilitate a cadoului a trecut.(eu nu cred )

Nu mai este relevant pentru noile generaţii care nu au amintirea acelui şoc. Iar oamenii devin iar vulnerabili instinctelor până acum reprimate: instinctele naţionaliste, xenofobe, antisemite, islamofobe, chiar şi cele împotriva femeilor. Pur şi simplu, asistăm la revenirea acelor lucruri.

Până acum am avut doar o pauză, un interval de respiro cauzat de acel şoc pe care ni l-au dat Stalin şi Hitler. Iată că acel şoc a fost punctul de început al unei relative epoci de aur, cu mai puţină violenţă ca în trecut, cu mai puţine războaie, cu mai puţin rasism, cu mai puţină ură, cu mai puţin bigotism, cu mai puţin naţionalism fanatic. Şi iată cum acum toate aceste lucruri se întorc.

Mi-e teamă că ele fac parte din natura umană. Într-adevăr, trăim deja într-o lume a fanatismului, sub multe forme: fanatism naţionalist, rasist, sexist, religios sau de tipul radicalismului revoluţionar.

Amos Oz, interviu cu Magda Grădinaru

Între 280.000 şi 380.000 de evrei au murit în România, în Holocaust, cărora li se adaugă alți 135.000 de evrei români care trăiau în Transilvania aflată sub conducere maghiară.

Dintre cei 25.000 de rromi (jumătate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au murit. (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi: Polirom, 2004).

Fac parte din moștenirile comunismului ștergerea, compromiterea sau neasumarea istoriei."