Siddhartha - Herman Hesse

Urmeaza in lista mea de carti care iti pot schimba viata Siddhartha de Herman Hesse - o recenzie preluata de aici

Viaţa ca drum iniţiatic, în “Siddhartha” lui Hermann Hesse

Nu intamplator acesta a fost primul articol mai amplu scris de mine. “Siddhartha” este una dintre cartile mele de suflet, poate chiar cea mai apropiata (Hermann Hesse fiind scriitorul meu preferat), iar personajul Siddhartha imi este nespus de drag, el, cu cautarea sa sincera, neostenita si nonconformista a adevarului. Este fratele meu iubit, este un alter-ego al meu, intr-o alta lume, intr-un alt timp… M-am recunoscut in el, am invatat multe de la el, il urmaresc mereu cu admiratie in calatoria sa.

În această “poemă indiană”, cum îşi intitulează Hermann Hesse povestirea, putem urmări destinele a trei oameni aflaţi pe calea iniţierii: Siddhartha – fiul de brahman, Govinda – prietenul său din copilarie si Vasudeva, luntraşul de la marginea pădurii.

În timp ce Govinda are mereu nevoie de un maestru spiritual pe care sa il urmeze, de o învăţătură după care sa se ghideze, Siddhartha este un individualist ce pune sub semnul întrebării orice învăţătură şi învăţător şi îşi urmează mereu propria sa cale. Iar luntraşul Vasudeva este omul simplu şi cu inima curată ce nu cauta învăţături, maeştri spirituali, ci primeşte iluminarea prin iubirea si dedicarea pe care o are faţă de natură. “Maestrul spiritual” al lui Vasudeva este chiar râul peste care el îi trece pe oameni cu luntrea sa şi de la care el a învăţat arta de a asculta cu adevărat. Atât Siddhartha cât şi Vasudeva primesc în final iniţierea de la forţele naturii, dar drumurile lor sunt foarte diferite.

Siddhartha este un sincer căutător al adevarului, fiind gata să plătească orice preţ pentru a găsi iluminarea. La casa părintească, el a învăţat înţelepciunea comorilor brahmanismului de la tatăl său şi mai apoi i-a urmat pe şamanii ascetici, învaţând de la aceştia metodele de a-şi stapâni dorinţele trupului şi sufletului. Dar nici una dintre aceste căi spirituale nu i-a adus iluminarea mult-dorită şi în plus a observat că nici cei mai avansati pe aceste căi spirituale nu au ajuns să exprime OM – îndumnezeirea lumii – în fiinţa lor:

“Om este arcul, săgeata e sufletul,

 Brahman este ţinta săgeţii,

Iată unde trebuie să nimereşti fără abatere.”

Împreuna cu prietenul său Govinda, care îl urmase până acum în căutările sale, Siddartha se alătură mulţimii de oameni ce îi urmau marelui iluminat Gautama Buddha.Tânărul indian este foarte impresionat de personalitatea deosebită a lui Buddha:

“Se uită însă cu atenţie la capul lui Gautama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm şi avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învăţătura însăşi, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar şi în cea mai mică mişcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.”

Dar Siddhartha crede în continuare că nici un învăţător sau învăţătură spirituală nu sunt deasupra oricarei întrebări. In discuţia avută cu Gautama, Siddhartha îşi exprimă îndoiala că iluminarea ar putea fi predata altora prin vreo învăţătură, argumentând ca chiar el, marele Buddha, a ajuns la iluminare fără a fi călăuzit de vreun maestru. Mai mult, Siddhartha găseşte chiar şi o fisură în minunata învăţătura budistă, în contradicţia dintre eliberarea de cele lumeşti, pe de o parte şi găsirea unitaţii lumii, pe de alta parte.

Deşi mult timp a încercat să se elibereze de lumea simţurilor, de dorinţele legate de cele pământeşti despre care se spunea că încătuşează spiritul, Siddhartha are presimţirea acestui mare adevar: în aflarea unităţii primordiale pe care el o cauta, lumea simţurilor este la fel de importantă ca şi cea a spiritului. Pentru el, această revelaţie este ca un fel de trezire, pe care o are privind la frumuseţea şi viaţa ce îl întampină în contemplarea naturii. În acest moment de răscruce din viaţa sa, în care el lasă in urmă părinţi, prieteni, maeştri şi orice învăţătură, Siddhartha trece printr-un moment de extremă singurătate, în care, învingându-şi teama, simte cum Eul său se cristalizează şi luminează ca o stea.

Prietenul Govinda a rămas discipol al lui Buddha, iar Siddhartha vrea să caute iluminarea în lumea simţurilor. Îl întâlneşte pe luntraşul Vasudeva, care îl trece râul în luntrea sa. Râul apare aici pentru prima data, ca simbol al trecerii lui Siddhartha spre o nouă viaţă.

Ajuns în oraş, de-acum noii săi tovarăşi de drum sunt preafrumoasa curtezană Kamala, de la care Siddhartha învaţă arta dragostei şi negustorul Kamaswami, care îl învaţă arta mânuirii banilor. Iniţial, pentru Siddhartha totul este un joc şi se amuză cu superioritate spirituală de ceilalţi oameni. El îi vede pe aceştia ca pe nişte copii, deoarece iau atât de în serios acest joc al vieţii şi suferă pentru lucruri care pentru el sunt doar aparenţă şi amăgire. Treptat, Siddhartha, devenit între timp un bogat negustor, se cufundă tot mai mult în aceste lucruri trecatoare, luând la rându-i “jocul” tot mai în serios şi uitând să mai piardă şi să câştige cu zâmbetul pe buze. Blazat, ajuns la saţietate, el devine tot mai nefericit, pe măsură ce are tot mai mult din plăcerile vieţii: dragoste trupească, bani, mâncare, băutură, jocuri de noroc. În aceasta lungă perioadă din viaţa sa, un singur lucru nu a putut întelege şi trăi Siddhartha: iubirea.

Într-o noapte, el are un vis care îl zguduie: pasărea rară şi cântătoare din colivia Kamalei murise. Siddhartha îşi dă seama că pasărea simbolizează chiar sufletul său care moare treptat în acest mod de viaţă. Şi în aceeaşi noapte el fuge neştiut în lume, lăsând încă o dată totul în urmă. Cu sufletul secat, rătăceşte până ajunge din nou la râul de la marginea pădurii. Plin de deznădejde, realizând că este mai departe ca oricand de iluminarea multdorită şi lipsit de orice identitate, el vrea să îşi curme viaţa. În acest moment de imensă disperare, când este gata să se arunce în râu, din cotloanele cele mai ascunse ale sufletului său el aude un cuvânt sacru: OM. Cuvântul pe care el medita ca tânar fiu de brahman şi care îi reaminteşte de indestructibilitatea spiritului din sufletul omenesc. Şi speranţa renaşte în sufletul său şi el adoarme pe malul râului. La trezire, Siddhartha observă un budist ce îi veghease somnul: chiar vechiul său prieten Govinda, care a rămas discipol fidel al lui Gautama Buddha. La început nerecunoscându-l, mai apoi dezamăgit că înzestratul său prieten din copilarie a ajuns doar un om bogat, după cum îl arată hainele, Govinda îşi urmează drumul. Siddhartha se bucură că l-a reîntâlnit şi zâmbeşte în sinea lui la nedumeririle acestuia, căci el simte că el, Siddhartha, tocmai a renăscut ca om nou – ceea ce Govinda nu poate încă să observe.

Reîntâlnindu-l pe luntraşul Vasudeva, acesta îi aminteşte acum de marele iluminat Buddha, atât de multă pace, linişte şi lumină emană. Şi Siddhartha hotărăşte să rămână cu el în căsuţa de la marginea pădurii şi să lucreze ca luntraş. La întrebările lui Siddhartha despre cum a ajuns la iluminare, luntraşul nu îi raspunde nimic altceva, decât îl îndeamnă să contemple în fiecare zi râul. Urmându-i sfatul, Siddhartha trece şi el printr-o anumită iniţiere prin forţele naturii, devenind la fel de senin şi de luminos ca şi Vasudeva.

Dar urmeaza proba cea mai dificilă în viaţa sa: să înveţe ce este iubirea. Reîntalnirea cu Kamala, care a plecat în pelerinaj şi este acum pe moarte, îl aduce în viaţa sa pe fiul lor, născut după plecarea sa şi despre care Siddhartha nu ştia nimic. El simte o iubire nespusă pentru băiatul rebel de 11 ani, în care se recunoaşte pe sine însuşi cum era cândva. În dorinţa sa de a-l proteja de ispitele şi pericolele care îl pândesc în lume, Siddharta vrea sa îl ţină lângă el, în căsuţa din pădure. Însă băiatul răsfăţat şi independent nu suportă viaţa simplă şi ordonată şi nici pe acest tată atât de blând, dar care de fapt îl ţine prizonier cu iubirea sa exagerată. Şi într-o noapte, furând toţi banii obţinuţi din plata ca luntraşi, băiatul fuge în lume. Părăsit de fiul său, la fel cum şi el altădată îl părăsise fără remuşcari pe tatăl său, Siddhartha suferă nespus. El pleacă în oraş şi rătăceşte disperat pe străzi, cautându-l în zadar pe fiului multiubit. Prietenul Vasudeva, care l-a urmărit pe ascuns în tot acest timp, îl ia pe bătrân şi îl conduce din nou la căsuţa din pădure, îndemnându-l să îşi regăsească liniştea în contemplarea râului.

Şi încetul cu încetul, Siddhartha înţelege că iubirea înseamnă să îl ajuţi, dar să îl laşi pe celălat să meargă liber pe drumul său. Rana din inima îi înfloreşte, el de-acum a ajuns nu numai la iluminare, ci a devenit în toată fiinţa sa chiar adevarul, chiar iubirea. Batrânul Vasudeva, simţind că şi-a terminat misiunea pământească, se retrage în pădure pentru a-şi depune corpul fizic. Iar Siddhartha rămâne în continuare ca luntraş la marginea pădurii.

Într-o zi vrea să treacă râul un bătrân budist, în care el îl recunoaşte pe Govinda. După moartea marelui Buddha, acesta rătăceşte încă în cautarea iluminarii. Cu greu îl recunoaşte pe Siddhartha în omul sfânt din faţa sa şi îl roagă să îl înveţe şi pe el cum să atingă iluminarea. Zâmbind, cu acel zâmbet plin de înţelepciune şi nespusă iubire dar şi puţin ironic precum al marelui Buddha, Siddhartha îi spune că iluminarea nu poate fi predată.

“Aici, pe această luntre, predecesorul şi învăţătorul meu a fost un om, un sfânt, şi el nu a crezut ani de-a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învăţat multe lucruri, el l-a educat şi l-a învăţat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a ştiut ani de-a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuş este la fel de dumnezeiesc, ştiind şi fiind în stare să-l înveţe la fel de multe lucruri ca şi fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta ştia totul, ştia mai multe decât mine şi decât tine, şi asta fără nici un învăţător , fără cărţi, ci numai şi numai pentru că el crezuse în acest fluviu.”

Şi el îl roagă pe Govinda să îl sarute pe frunte. Acesta îi urmează sfatul şi în acel moment ceva miraculos se întâmplă: prin iubirea intensă pe care Siddhartha i-o poartă, Govinda primeşte la rându-i iluminarea, având revelatia unităţii divine în prietenul său.“Dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate.”

Este remarcabil faptul că dintre cei trei căutători spirituali, Siddhartha este singurul care are puterea de a-l ilumina prin fiinţa sa pe un alt om de care el este legat prin iubire. Vasudeva s-a iniţiat prin forţele naturii, dar nu poate să pună în cuvinte trăirile sale şi să le explice altui om. La întrebarile lui Siddhartha, Vasudeva doar îl îndeamnă să contemple râul. Siddhartha însă poate să numească ceea ce trăieşte el din îndumnezeirea lumii.

Putem spune că creând personajul Siddhartha, Hermann Hesse a creat un personaj mai desăvârşit decât însuşi Buddha. Siddhartha este precursorul omului modern aflat pe calea modernă a iniţierii. El a aflat că iluminarea nu poate veni de la învăţători, învăţături, de la lumea spirituală sau de la lumea materială, ci iluminarea înseamnă tocmai gasirea prin propriile puteri a unităţii între polarităţile existenţei. Drumul său este o luptă continuă în a încerca să împace aceste polarităţi între ele, învăţând că respingerea unui pol şi îmbrăţişarea totală a celuilalt nu îl poate conduce la iluminare. Siddhartha se iluminează atunci când priveşte râul, căci râul sugerează vizual această polaritate: el este în continuă mişcare şi totuşi rămâne pe loc, este acelaşi la izvorâre şi la revărsare, reprezintă unitatea ideală a polarităţilor. Răsplata lui Siddhartha pentru toţi anii săi de studiu este capacitatea de a înţelege intuitiv vocea râului, de a întelege profund mantra OM, care este tocmai unitatea polarităţilor. El se iluminează când acceptă cu toată fiinţa sa că totul este adevărat şi fals în acelaşi timp, că viaţa şi moartea sunt o unitate şi că ceea ce uneşte toate aceste polarităţi în sufletul omului este iubirea. (Delia Soare)

Citeste Siddhartha lui Hesse online aici: 

Pescarusul Jonathan Livingstone - Richard Bach

Urmatoarea carte speciala din lista mea este Pescarusul Jonathan Livingstone - o poveste despre dorinta de desavarsire a omului, ambalata de autor sub forma unei fabule a zborului. O metafora deosebita despre a acceptarea faptului ca fiecare este diferit de ceilalti in felul sau, o poveste despre cautarea si gasirea fericirii, despre a-ti urma destinul.

"Mergi pe drumul tau, oricare ar fi el si fie ca tu sa fii fericit pe pamant" - ne recomanda cu caldura autorul Richard Bach prin vocea unuia dintre personaleje-pasare ale povestii sale - autor care este un american atipic, de profesie un pilot de avion si un scriitor de ocazie de o profunzime deosebita.

Nu pot sa nu sesizez o asemanare intre mesajele cartii lui Richard Bach si Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupery (pe care l-am prezentat intr-un post anterior), cum la fel nu pot sa nu remarc faptul ca cei doi aveau aceeasi meserie: pilot de avion.

Indraznesc sa afirm ca, pe langa alte calitati umane deosebite ale autorilor, aceasta meserie speciala i-a ajutat sa treaca peste toate problemele marunte ale vietii, sa-si infrunte fricile personale, sa depaseasca angoasele colective ale omenirii, sa se ridice deasupra conditiei umane precum pescarusul Jonathan Livingstone deasupra norilor si sa surprinda esenta vietii: speranta, iubirea, dorinta de a deveni mai bun in esenta ta si in tot ceea ce faci.

Doar conoscand ce este moartea pretuiesti cu adevarat viata.

Mai jos o recenzie frumoasa a acestei carti.

O recenzie de Monica Radulescu.

Pescarusul Jonathan Livingstone este diferit de ceilalti pescarusi. De aceea nu are prieteni si parinti sai sunt ingrijorati de obiceiurile sale. Dar mai mult decat orice pe lume, pescarusului Jonathan Livingstone ii place sa zboare. Isi doreste sa ajunga cat mai sus, acolo unde pescarusilor le este imposibil sa zboare, sa-si perfectioneze tehnicile si sa atinga viteza maxima. Pasionat de aeronautica, Richard Bach a cuprins in aceasta poveste toata experienta si cunostintele sale de aerodinamica.

Pescarusul Jonathan Livingstone cuprinde dorinta de depasi limitele impuse de natura sau de societate, pasiunea pentru extrem. Este o poveste fascinanta, care depaseste realitatea. Tocmai prin aceasta suita de depasiri, povestea lui Richard Bach este un excelent antrenament personal, o lectie autodidacta despre cum se poate construi un viitor: cu rabdare si perseverenta, cu un dram de noroc si tarie de caracter, cu multe vanatai.

Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tine rasuflarea, isi incorda aripile… inca.. inca putin. Penele i se zburlira, se afla la limita de viteza si cazu. Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag.

Pescarusul Jonathan Livingstone este o poveste pentru copii de toate varstele. Cultiva o atitudine optimista si iti ridica moralul. Te face sa visezi. Daca Livingstone a reusit sa zboare cum nici un pescarus nu e menit sa zboare, atunci multe vise pot deveni realitate. Dar oare a reusit pescarusul sa-si atinga visul? Pentru a afla raspunsurile va trebui sa cititi povestea lui Richard Bach. Va trebui sa invatati alaturi de Livingstone fiecare miscare, fiecare unghi. Va trebui sa indurati comentariile rautacioase ale celor care isi doresc doar sa fie asemenea vecinului. Va trebui sa va ridicati dupa ce v-ati prabusit din inaltul cerului, sa luptati pentru aer.

Veti descoperi in povestea lui Richard Bach definitii ale dragostei, ale patriotismului, ale ambitiei si ale multor altor cuvinte care ne conduc viata.

Moartea lui Ivan Ilici - Lev Tolstoi

Continui seria de carti pe care le voi prezenta printr-o carte deosebita despre iminenta mortii si despre valoarea de nemasurat a vietii pe care personajul o realizeaza in aceste momente.

Nu cred ca voi putea prezenta aceasta carte mai bine decat a facut-o criticul Mircea Morariu intr-o recenzie preluata de pe blogul lui George Balan.

MIRCEA MORARIU

Moartea lui Ivan Ilici este una dintre cele mai frumoase, mai cutremurătoare nuvele din istoria literaturii universale. O scriere despre viaţă şi moarte, despre iminenţa morţii, despre felul în care, la un moment dat, pe nepusă masă, când te aştepţi mai puţin, realizezi nu atât că oamenii sunt muritori. Asta o ştii la modul teoretic, în general, dar nu te prea interesează până în clipa în care nu simţi pe propria piele că ţi-a venit ţie rândul să vezi cum e când se apropie moartea, că ea nu se apropie în general şi ca se apropie de tine, în vreme ce cei din jur fie că încearcă să te mintă că situaţia nu e atât de gravă precum intuieşti, fie că te ajută cu solicitudine să treci mai uşor peste acest hop final, fie nu te bagă în seamă, fie că îţi aşteaptă sfârşitul din cine ştie ce motive. Reflectează la un moment dat Ivan Ilici protagonistul scrierii lui Lev Tolstoi- „Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, – poate chiar acum. Acu’ era lumină, acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’ dincolo! Unde?….Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor?. Nu, nu vreau!”.

Ivan Ilici, judecător la Curtea de Justiţie, a murit pe 4 februarie 1882. Avea 45 de ani. Colegii lui au aflat vestea din ziar. O primesc fără nici un fel de tristeţe. Doar cu gândul că vor fi obligaţi să îi facă o vizită de condoleanţe văduvei Praskovia Fiodorovna Golovina şi să participe la înmormântare. Unora le stă gândul la modificările din ierarhia Curţii, modificări ce vor interveni de pe urma morţii lui Ivan Ilici. Cineva va trebui să îi ocupe postul. Vor urma promovări şi mutări. Când o vor vizita pe văduvă, vor vedea că aceasta e preocupată mai puţin de cel dispărut ori de doliu, ci de felul în care va putea să obţină bani din vistieria Statului de pe urma morţii soţului, dacă există vreo posibilitate spre a stoarce mai mult.

Istoria vieţii lui Ivan Ilici a fost cât se poate de simplă şi banală, dar şi cât se poate de cumplită. Ivan a fost cel mai răsărit dintre cei trei fii ai unui funcţionar oarecare. După ce a făcut şcoala de Jurisprudenţă a primit un post în care s-a simţit bine. Îşi făcea riguros datoria, nu îşi depăşea atribuţiile, nu deranja pe nimeni, nu a avut relaţii apropiate cu nici un coleg de serviciu. După vreo cinci ani, a devenit judecător de instrucţie. A fost la fel de comme il faut, la fel de bine crescut, la fel de priceput să tragă o linie de demarcaţie între obligaţiile de serviciu şi viaţa personală. Era respectat de toată lumea, deţinea deja o oarecare putere, dar nu s-a slujit niciodată de ea spre a face cuiva rău. Era un bun dansator, frecventa petrecerile din lumea bună a locului unde s-a întâmplat să trăiască. Aşa a ajuns să o cunoască pe Praskovia Fiodorovna care era de neam nobil, nu era proastă, nu era nici urâţică. Lui Ivan Ilici i-a trecut prin gând să se însoare. Nu a făcut-o din dragoste. „ A spune că Ivan Ilici se însurase pentru că se îndrăgostise de logodnica lui şi-i împărtăşise concepţiile despre viaţă ar fi fost la fel de puţin adevărat ca şi a spune că s-a însurat pentru că oamenii din cercul lui priveau cu ochi buni această partidă. El s-a însurat din ambele motive: îşi făcuse lui o plăcere luând o soţie ca aceasta şi, în acelaşi timp, făcuse ceva ce se bucura de aprobarea oamenilor de rang înalt. Aşa că Ivan Ilici s-a însurat”.

Ivan Ilici şi-a schimbat de câteva ori slujba, a fost tranferat, avansat, a avut copii, unii i-au murit, alţii au surpavieţuit, la un moment dat a început să simtă că banii nu îi prea ajungeau, soţia i-a devenit tot mai prost dispusă, tot mai bombănitoare. Aşa s-a scurs viaţa lui Ivan Ilici preţ de 17 ani după căsătorie. La un moment dat, în concediu fiind, şi-a dat seama că trebuie să câştige mai mult. Că vrea o leafă de 5 mii de ruble. A plecat la Petersburg să o ceară. În tren a avut parte de o întâlnire fericită de pe urma căreia a primit postul dorit. Totul părea să fie în regulă. Până când Ivan Ilici a început să simtă dureri. Să nu îi mai fie bine. La început nu a băgat durerile în seamă, mai apoi acestea au devenit tot mai puternice, mai insistente. Au urmat consulturi după consulturi, diagnostice după diagnostice. Şi lumea din jur  era sănătoasă. O lume pentru care Ivan Ilici era bolnavul, în vreme ce ei erau cei vii şi care vor rămâne astfel pe mai departe aşa. Până când şi ei, la rândul lor, vor avea revelaţia acestui adevăr simplu şi dureros – că omului în general îi este scris să moară.

Valoarea, marea valoare a nuvelei lui Lev Tolstoi constă în surprinderea chipului în care acel om, omul comun, omul în general percepe, simte acest adevăr. Iar Lev Tolstoi nu se dovedeşte a fi mare doar în marile fresce epice Război şi pace şi Anna Karenina, ci şi în această nuvelă. Nuvelă ce merită cu prisosinţă să fie citită.

Text difuzat la Radio Transilvania