Moartea lui Ivan Ilici - Lev Tolstoi

Continui seria de carti pe care le voi prezenta printr-o carte deosebita despre iminenta mortii si despre valoarea de nemasurat a vietii pe care personajul o realizeaza in aceste momente.

Nu cred ca voi putea prezenta aceasta carte mai bine decat a facut-o criticul Mircea Morariu intr-o recenzie preluata de pe blogul lui George Balan.

MIRCEA MORARIU

Moartea lui Ivan Ilici este una dintre cele mai frumoase, mai cutremurătoare nuvele din istoria literaturii universale. O scriere despre viaţă şi moarte, despre iminenţa morţii, despre felul în care, la un moment dat, pe nepusă masă, când te aştepţi mai puţin, realizezi nu atât că oamenii sunt muritori. Asta o ştii la modul teoretic, în general, dar nu te prea interesează până în clipa în care nu simţi pe propria piele că ţi-a venit ţie rândul să vezi cum e când se apropie moartea, că ea nu se apropie în general şi ca se apropie de tine, în vreme ce cei din jur fie că încearcă să te mintă că situaţia nu e atât de gravă precum intuieşti, fie că te ajută cu solicitudine să treci mai uşor peste acest hop final, fie nu te bagă în seamă, fie că îţi aşteaptă sfârşitul din cine ştie ce motive. Reflectează la un moment dat Ivan Ilici protagonistul scrierii lui Lev Tolstoi- „Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, – poate chiar acum. Acu’ era lumină, acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’ dincolo! Unde?….Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor?. Nu, nu vreau!”.

Ivan Ilici, judecător la Curtea de Justiţie, a murit pe 4 februarie 1882. Avea 45 de ani. Colegii lui au aflat vestea din ziar. O primesc fără nici un fel de tristeţe. Doar cu gândul că vor fi obligaţi să îi facă o vizită de condoleanţe văduvei Praskovia Fiodorovna Golovina şi să participe la înmormântare. Unora le stă gândul la modificările din ierarhia Curţii, modificări ce vor interveni de pe urma morţii lui Ivan Ilici. Cineva va trebui să îi ocupe postul. Vor urma promovări şi mutări. Când o vor vizita pe văduvă, vor vedea că aceasta e preocupată mai puţin de cel dispărut ori de doliu, ci de felul în care va putea să obţină bani din vistieria Statului de pe urma morţii soţului, dacă există vreo posibilitate spre a stoarce mai mult.

Istoria vieţii lui Ivan Ilici a fost cât se poate de simplă şi banală, dar şi cât se poate de cumplită. Ivan a fost cel mai răsărit dintre cei trei fii ai unui funcţionar oarecare. După ce a făcut şcoala de Jurisprudenţă a primit un post în care s-a simţit bine. Îşi făcea riguros datoria, nu îşi depăşea atribuţiile, nu deranja pe nimeni, nu a avut relaţii apropiate cu nici un coleg de serviciu. După vreo cinci ani, a devenit judecător de instrucţie. A fost la fel de comme il faut, la fel de bine crescut, la fel de priceput să tragă o linie de demarcaţie între obligaţiile de serviciu şi viaţa personală. Era respectat de toată lumea, deţinea deja o oarecare putere, dar nu s-a slujit niciodată de ea spre a face cuiva rău. Era un bun dansator, frecventa petrecerile din lumea bună a locului unde s-a întâmplat să trăiască. Aşa a ajuns să o cunoască pe Praskovia Fiodorovna care era de neam nobil, nu era proastă, nu era nici urâţică. Lui Ivan Ilici i-a trecut prin gând să se însoare. Nu a făcut-o din dragoste. „ A spune că Ivan Ilici se însurase pentru că se îndrăgostise de logodnica lui şi-i împărtăşise concepţiile despre viaţă ar fi fost la fel de puţin adevărat ca şi a spune că s-a însurat pentru că oamenii din cercul lui priveau cu ochi buni această partidă. El s-a însurat din ambele motive: îşi făcuse lui o plăcere luând o soţie ca aceasta şi, în acelaşi timp, făcuse ceva ce se bucura de aprobarea oamenilor de rang înalt. Aşa că Ivan Ilici s-a însurat”.

Ivan Ilici şi-a schimbat de câteva ori slujba, a fost tranferat, avansat, a avut copii, unii i-au murit, alţii au surpavieţuit, la un moment dat a început să simtă că banii nu îi prea ajungeau, soţia i-a devenit tot mai prost dispusă, tot mai bombănitoare. Aşa s-a scurs viaţa lui Ivan Ilici preţ de 17 ani după căsătorie. La un moment dat, în concediu fiind, şi-a dat seama că trebuie să câştige mai mult. Că vrea o leafă de 5 mii de ruble. A plecat la Petersburg să o ceară. În tren a avut parte de o întâlnire fericită de pe urma căreia a primit postul dorit. Totul părea să fie în regulă. Până când Ivan Ilici a început să simtă dureri. Să nu îi mai fie bine. La început nu a băgat durerile în seamă, mai apoi acestea au devenit tot mai puternice, mai insistente. Au urmat consulturi după consulturi, diagnostice după diagnostice. Şi lumea din jur  era sănătoasă. O lume pentru care Ivan Ilici era bolnavul, în vreme ce ei erau cei vii şi care vor rămâne astfel pe mai departe aşa. Până când şi ei, la rândul lor, vor avea revelaţia acestui adevăr simplu şi dureros – că omului în general îi este scris să moară.

Valoarea, marea valoare a nuvelei lui Lev Tolstoi constă în surprinderea chipului în care acel om, omul comun, omul în general percepe, simte acest adevăr. Iar Lev Tolstoi nu se dovedeşte a fi mare doar în marile fresce epice Război şi pace şi Anna Karenina, ci şi în această nuvelă. Nuvelă ce merită cu prisosinţă să fie citită.

Text difuzat la Radio Transilvania