Poveste de Crăciun - Charles Dickens

Considerata o capodopera a literaturii clasice, publicata pentru prima data in anul 1843, Poveste de Craciun  evoca simbolurile si importanta sarbatorii, cu ajutorul a trei spirite, care au puterea de a schimba viziunea si modul de a fi al unui om.

 Povestea il are ca personaj principal pe avarul Ebenzer Scrooge, un negustor moracanos, care ii cicaleste fara mila pe toti din jurul sau si care se desfasoara in ajunul celui de al saptelea Craciun de la moartea lui Marley, partenerul sau de afaceri. Poveste de Craciun  incepe cu descrierea casieriei in care lucra Scrooge, dar si a camarutei lui Bob care copia scrisori in frig, deoarece Scrooge era prea zgarcit pentru a cumpara carbuni. In cele din urma Scrooge este vizitat de nepotul sau, care ii ureaza un Craciun fericit si il invita la el la  masa, fapt care il mahneste nespus pe acesta, deoarece nu aprecia si nici nu sarbatoarea Craciunul.         

Scrooge locuia in apartamentul lui Marley, un apartament cu camere intunecate, aflat intr-o cladire care statea sa se prabuseasca in orice moment. In seara de Ajun, cand acesta se intoarce de la pravalie, vede fantoma lui Marley, care venise sa il previna, crezand ca il mai poate salva de la o soarta asemanatoare, acesta il avertizeaza pe Scrooge ca va fi vizitat in Ajunul Craciunului de trei spirite: cel al Craciunului trecut, cel al Craciunului prezent si cel al Craciunului viitor, in incercarea acestora de a-l face un om mai bun, care sa iubeasca oamenii si sa se bucure de compania celor care inca tin la el, in ciuda caracterului sau dificil.

Ebenzer Scrooge isi da seama ca toate greselile din trecut si din prezent vor trebui platite pana la urma si le roaga pe cele trei spirite sa ii mai acorde o sansa pentru a se indrepta. In final acesta se hotaraste sa creada in spiritul si armonia Craciunului si sa le acorde o sansa oamenilor de a intra in viata lui.

Sursa: http://www.national-magazin.ro/trebuie-sa-stii/poveste-de-craciun-de-charles-dickens-1232

Alchimistul - Paulo Coehlo

O alta poveste din seria carti pentru spirit este Alchimistul de Paulo Coehlo - o poveste initiatica si una dintre primele carti scrise de el destul de diferita ca stil de cele scrise dupa dobandirea succesului comercial. Recenzia  e preluata de pe bookblog.

„Când îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră pentru ca să-ţi realizezi visul, spuse Alchimistul, repetând cuvintele bătrânului rege.”

Din când în când mai avem nevoie de cărți optimiste, care să te îndemne la acțiune şi perseverență, aşa, ca aceasta. Este o încercare de a te trezi din cotidian şi de a te determina să faci exact ceea ce-ți dorești să faci.

Cartea vorbește despre legenda personală a fiecăruia şi despre cum nu ar trebui să ezităm să ne urmăm visele. Asta face un păstor andaluz, Santiago, care nu ezită să-şi părăsească casa pentru a pleca în căutarea unei comori prin deșert, tocmai la piramide. 

Călătoria lui este presărată cu prezenţe marcante: o ţigancă tânără şi frumoasă, un bărbat care îşi spune rege şi un alchimist. Este un drum de iniţiere în care ajunge să înţeleagă pe propria piele multe adevăruri general valabile.

Alchimistul este genul de scriere din care extragi citate pe care le păstrezi sau pe care o percepi ca deschizătoare de drumuri. O poţi privi ca pe un îndemn spre a căuta propria comoară, Coelho având un mod foarte frumos de a spune că „Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva.”, dar “Când ne aflăm în faţa marilor comori, nu le vedem niciodată.”Este un fel de manifest pentru curaj, pentru că autorul explică cum toţi ştim atunci când suntem mici care este legenda noastră personală, destinul nostru, vocaţia noastră, dar apoi, când creştem, din cauza dezamăgirilor de care ne izbim şi fricii pe care o acumulăm, uităm care este rostul nostru în lume şi începem să orbecăim.

Profetul - Kahlil Gibran

Continuam cu cartea "Profetul" de Kahlil Gibran intr-o recenzie de aici:

"Profetul" este una din cartile scrise de eseistul si filosoful arab Kahlil Gibran la care acesta a lucrat 25 de ani si a cunoscut prima editie in anul 1923. Cartea a fost tradusa in mai multe limbi in lume, traducerea in limba romana apartinand poetului Radu Carneci si aparuta la Editura Mix in anul 2000. Talmacirea in limba romana reda cartea ca pe un poem, traducatorul adecvand textul cu muzicalitatea si diferritele nuante si tonalitati oferite de limba romana.

Kahlil Gibran s-a nascut in 1883 in Bishari si a trait pana in 1931. "Delicatetea sufletului sau, agerimea mintii, viziunile ochiului sau interior, simpla dar vasta patrundere a fenomenelor descoperite de fiecare din parabolele sale, stralucirea stilului sau vorbind despre adevaruri eterne, fac din autorul Profetului un scriitor ce apartine tuturor epocilor" scrie Radu Carneci si putem adauga si un scriitor ce apartine tuturor culturilor.

In cartea Profetul vorbeste Almustafa, la rugamintea locuitorilor cetatii Orphales, pe care acesta o servise cu priceperea si spiritul sau timp de 12 ani.  O corabie vine sa-l readuca pe filosof pe insula-i natala iar locuitorii cetatii Orphales regreta mult plecarea sa, si cerand noi si noi sfaturi.

Omul de spirit le vorbeste locuitorilor cetatii despre familie, iubire, daruri, munca, frumos, ratiune si pasiuni , despre viziunea lui despre viata si relatiile dintre oameni. Cartea pastreaza un ton optimist, intelept invatand oemenii sa fie demni si cumpatati dar si curajosi si buni. Este rodul unor cautari si cu prudenta cartea sugereaza ca nimeni nu detine solutiile finale, adevarul absolut si ca viata este un lung sir de framantari interioare si tatonari, revelatia insa constand in faputul ca pe intreg acest parcurs poti sa observi cata frumusete este in jur si cat de mult putem fi ajutati, intelesi si invatati de fiecare din semenii nostri.

Iata cateva randuri din cugetarile despre ratiune si pasiune: "Ratiunea si pasiunea sunt carma si panzele sufeltului vostru mereu navigand.

Daca panzele si carma voastra se rup, nu puteti decat sa va clatinati pe valuri la intamplare, ori sa ramaneti prinsi in impas in mijlocul marii.

Fiindca ratiunea, de una singura dominand, restrange intregul elan; si pasiunea liber lasata, e o flacara arzand pana la propria-i mistuire"

Cateva referiri la constiinta de sine " Nu spuneti nicicand:Am aflat adevarul>>, ci, mai curand:Am aflat un adevar>>. Nu spuneti Am gasit cararea sufletului>>, ci, mai degraba: Am gasit sufletul drumetind pe ingusta-mi carare>>

In acest cant Khalil Gibran scrie despre frumsuete: "Oameni din Orphales, frumusetea este viata aratandu-si sacrul ei chip."

Fermecatoarele randuri pot fi citite fie in ordinea gandita de scriitor sau aleator, fiecare capitlol sau chiar fraza putand sta si de sine statator. Cartea este un buchet de esente tari, din cele mai nobile extracte.Sederea autorului in marile biblioteci ale lumii si contactul sau cu mai multe culturi lasa o amprenta clara asupra cartii, iar din scriere putem deduce si preocupari ale poetului in campul psihanalizei.

Este o carte care poate revigora, orienta si mai ales ajuta in gasirea unui echilibru interior in tumultuosul cotidian angoasant si derutant. Este o pledoarie pentru  drumul spre pacea interioara, pentru echilibrul omului cu natura si semenii sai.

Momo - Michael Ende

O alta carte frumoasa: Momo de Michael Ende, intr-o recenzie de Iulia Verbancu.

Stresat? Surmenat? În permanentă criză de timp? Acum, există o rezolvare!
Trage aer în piept şi opreşte-te. E timpul să citeşti “Momo“, a lui Michael Ende. Iar, dacă ai citit-o deja când erai mic, reciteşte-o, pentru că o vei iubi şi mai mult.
“Momo“ se ia în doze mari, dar pe îndelete. Trebuie să laşi copilul care ai fost să-i reamintească adultului ce ai devenit cum voia, de fapt, să trăiască. Pare o carte pentru copii, dar nu e doar atât. Celor mici le place din cu totul alte motive decât adulţilor: jocurile şi suspansul ar fi doar două dintre ele. În noi, “Momo“ trezeşte în acelaşi timp o minunată nostalgie şi trista realizare că, fără să ne dăm seama, ne grăbim să ne terminăm viaţa.
Momo este o mică fată fără familie, ce locuieşte în ruinele unui amfiteatru roman. Şi, deşi pare obişnută, are talente ascunse: ştie să asculte ca nimeni alta, nu poate fi minţită, iar în preajma sa lucrurile par mai clare, problemele – rezolvabile şi joaca – o explozie de imaginaţie. Lângă Momo, oamenii sunt mai buni şi mai sinceri. Dar lumea este gata să cadă pradă domnilor cenuşii, care trăiesc mâncând timpul liber. Şi oamenii nici măcar nu îşi dau seama că sunt furaţi: se grăbesc doar să devină mai eficienţi, nu mai au timp pentru cei dragi şi, dintr-un vag sentiment de vinovăţie, fac copiilor cadouri tot mai multe, tot mai scumpe. Simţindu-se părăsiţi, cei mici încep să îşi dea seama de problemă, iar Momo va fi obligată să-i înfrunte pe eficienţii agenţi ai Casei de Economisire a Timpului.

Munca la “Momo“ (in original, “Momo sau Extraordinara poveste a hoţilor timpului şi a copilului care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”) a durat 6 ani. Cartea a apărut în 1973. Probabil că şi atunci, ca şi acum, cititorii au recunoscut senzaţia că se lasă copleşiţi de grabă şi alergătură, că neglijează pe cineva, că li s-a furat timpul. Iar în decurs de 40 de ani, societatea a devenit mai eficientă, însă nu şi mai relaxată, astfel încât “Momo“ rămâne incredibil de actuală. Va fi, probabil, şi peste alţi 40 de ani, când copiii de azi o vor reciti din postura unor persoane adulte, prinse de problemele vieţii.
Un predicator al fericirii, Michael Ende a căutat-o la fel ca toată lumea şi nu a reuşit mereu să o găsească. După o viaţă de scrieri cu un succes enorm la public, Michael Ende se simţea în continuare trecut cu vederea de critică. În 1994, aproape de sfârşitul vieţii, spunea cu amărăciune că în salonul literar poţi intra şi dinspre închisoare şi dinspre balamuc şi dinspre bordel, dar nu şi din camera copilului – criticii nu te vor ierta niciodată pentru asta. Cărţile lui sunt, într-adevăr, catalogate drept literatură pentru copii, dar sunt literatură de mare clasă. Surprind perfect şi poetic inocenţa copilăriei, problemele ei şi riscul amneziei prin maturizare.

Mai în glumă, mai în serios, un prieten spunea odată că nu îşi trăieşte viaţa, ci viaţa îl trăieşte pe el. “Momo“ poate fi considerată terapia perfectă pentru  o astfel de afecţiune. Aşa că, dacă ai hotărât că ai nevoie de un tratament cu Timp şi Copilărie, relaxează-te. Nu aprinde televizorul. Închide mobilul. Citeşte. La nevoie, învoieşte-te pentru o zi de la serviciu – nu din cauza asta va suferi economia mondială. Tu, în schimb, vei câştiga o poveste frumoasă şi o zi tihnită.

Dar dacă pentru pofta de viaţă face minuni, în lupta cu consumismul “Momo“ înregistrează doar o victorie parţiala. Sigur, cel mai probabil te vei abţine să cumperi copilului o păpuşă cu 20 de prieteni şi 2000 de accesorii.
Însă cartea vei vrea să fie a ta.

Sursa: blog carturesti

Siddhartha - Herman Hesse

Urmeaza in lista mea de carti care iti pot schimba viata Siddhartha de Herman Hesse - o recenzie preluata de aici

Viaţa ca drum iniţiatic, în “Siddhartha” lui Hermann Hesse

Nu intamplator acesta a fost primul articol mai amplu scris de mine. “Siddhartha” este una dintre cartile mele de suflet, poate chiar cea mai apropiata (Hermann Hesse fiind scriitorul meu preferat), iar personajul Siddhartha imi este nespus de drag, el, cu cautarea sa sincera, neostenita si nonconformista a adevarului. Este fratele meu iubit, este un alter-ego al meu, intr-o alta lume, intr-un alt timp… M-am recunoscut in el, am invatat multe de la el, il urmaresc mereu cu admiratie in calatoria sa.

În această “poemă indiană”, cum îşi intitulează Hermann Hesse povestirea, putem urmări destinele a trei oameni aflaţi pe calea iniţierii: Siddhartha – fiul de brahman, Govinda – prietenul său din copilarie si Vasudeva, luntraşul de la marginea pădurii.

În timp ce Govinda are mereu nevoie de un maestru spiritual pe care sa il urmeze, de o învăţătură după care sa se ghideze, Siddhartha este un individualist ce pune sub semnul întrebării orice învăţătură şi învăţător şi îşi urmează mereu propria sa cale. Iar luntraşul Vasudeva este omul simplu şi cu inima curată ce nu cauta învăţături, maeştri spirituali, ci primeşte iluminarea prin iubirea si dedicarea pe care o are faţă de natură. “Maestrul spiritual” al lui Vasudeva este chiar râul peste care el îi trece pe oameni cu luntrea sa şi de la care el a învăţat arta de a asculta cu adevărat. Atât Siddhartha cât şi Vasudeva primesc în final iniţierea de la forţele naturii, dar drumurile lor sunt foarte diferite.

Siddhartha este un sincer căutător al adevarului, fiind gata să plătească orice preţ pentru a găsi iluminarea. La casa părintească, el a învăţat înţelepciunea comorilor brahmanismului de la tatăl său şi mai apoi i-a urmat pe şamanii ascetici, învaţând de la aceştia metodele de a-şi stapâni dorinţele trupului şi sufletului. Dar nici una dintre aceste căi spirituale nu i-a adus iluminarea mult-dorită şi în plus a observat că nici cei mai avansati pe aceste căi spirituale nu au ajuns să exprime OM – îndumnezeirea lumii – în fiinţa lor:

“Om este arcul, săgeata e sufletul,

 Brahman este ţinta săgeţii,

Iată unde trebuie să nimereşti fără abatere.”

Împreuna cu prietenul său Govinda, care îl urmase până acum în căutările sale, Siddartha se alătură mulţimii de oameni ce îi urmau marelui iluminat Gautama Buddha.Tânărul indian este foarte impresionat de personalitatea deosebită a lui Buddha:

“Se uită însă cu atenţie la capul lui Gautama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm şi avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învăţătura însăşi, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar şi în cea mai mică mişcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.”

Dar Siddhartha crede în continuare că nici un învăţător sau învăţătură spirituală nu sunt deasupra oricarei întrebări. In discuţia avută cu Gautama, Siddhartha îşi exprimă îndoiala că iluminarea ar putea fi predata altora prin vreo învăţătură, argumentând ca chiar el, marele Buddha, a ajuns la iluminare fără a fi călăuzit de vreun maestru. Mai mult, Siddhartha găseşte chiar şi o fisură în minunata învăţătura budistă, în contradicţia dintre eliberarea de cele lumeşti, pe de o parte şi găsirea unitaţii lumii, pe de alta parte.

Deşi mult timp a încercat să se elibereze de lumea simţurilor, de dorinţele legate de cele pământeşti despre care se spunea că încătuşează spiritul, Siddhartha are presimţirea acestui mare adevar: în aflarea unităţii primordiale pe care el o cauta, lumea simţurilor este la fel de importantă ca şi cea a spiritului. Pentru el, această revelaţie este ca un fel de trezire, pe care o are privind la frumuseţea şi viaţa ce îl întampină în contemplarea naturii. În acest moment de răscruce din viaţa sa, în care el lasă in urmă părinţi, prieteni, maeştri şi orice învăţătură, Siddhartha trece printr-un moment de extremă singurătate, în care, învingându-şi teama, simte cum Eul său se cristalizează şi luminează ca o stea.

Prietenul Govinda a rămas discipol al lui Buddha, iar Siddhartha vrea să caute iluminarea în lumea simţurilor. Îl întâlneşte pe luntraşul Vasudeva, care îl trece râul în luntrea sa. Râul apare aici pentru prima data, ca simbol al trecerii lui Siddhartha spre o nouă viaţă.

Ajuns în oraş, de-acum noii săi tovarăşi de drum sunt preafrumoasa curtezană Kamala, de la care Siddhartha învaţă arta dragostei şi negustorul Kamaswami, care îl învaţă arta mânuirii banilor. Iniţial, pentru Siddhartha totul este un joc şi se amuză cu superioritate spirituală de ceilalţi oameni. El îi vede pe aceştia ca pe nişte copii, deoarece iau atât de în serios acest joc al vieţii şi suferă pentru lucruri care pentru el sunt doar aparenţă şi amăgire. Treptat, Siddhartha, devenit între timp un bogat negustor, se cufundă tot mai mult în aceste lucruri trecatoare, luând la rându-i “jocul” tot mai în serios şi uitând să mai piardă şi să câştige cu zâmbetul pe buze. Blazat, ajuns la saţietate, el devine tot mai nefericit, pe măsură ce are tot mai mult din plăcerile vieţii: dragoste trupească, bani, mâncare, băutură, jocuri de noroc. În aceasta lungă perioadă din viaţa sa, un singur lucru nu a putut întelege şi trăi Siddhartha: iubirea.

Într-o noapte, el are un vis care îl zguduie: pasărea rară şi cântătoare din colivia Kamalei murise. Siddhartha îşi dă seama că pasărea simbolizează chiar sufletul său care moare treptat în acest mod de viaţă. Şi în aceeaşi noapte el fuge neştiut în lume, lăsând încă o dată totul în urmă. Cu sufletul secat, rătăceşte până ajunge din nou la râul de la marginea pădurii. Plin de deznădejde, realizând că este mai departe ca oricand de iluminarea multdorită şi lipsit de orice identitate, el vrea să îşi curme viaţa. În acest moment de imensă disperare, când este gata să se arunce în râu, din cotloanele cele mai ascunse ale sufletului său el aude un cuvânt sacru: OM. Cuvântul pe care el medita ca tânar fiu de brahman şi care îi reaminteşte de indestructibilitatea spiritului din sufletul omenesc. Şi speranţa renaşte în sufletul său şi el adoarme pe malul râului. La trezire, Siddhartha observă un budist ce îi veghease somnul: chiar vechiul său prieten Govinda, care a rămas discipol fidel al lui Gautama Buddha. La început nerecunoscându-l, mai apoi dezamăgit că înzestratul său prieten din copilarie a ajuns doar un om bogat, după cum îl arată hainele, Govinda îşi urmează drumul. Siddhartha se bucură că l-a reîntâlnit şi zâmbeşte în sinea lui la nedumeririle acestuia, căci el simte că el, Siddhartha, tocmai a renăscut ca om nou – ceea ce Govinda nu poate încă să observe.

Reîntâlnindu-l pe luntraşul Vasudeva, acesta îi aminteşte acum de marele iluminat Buddha, atât de multă pace, linişte şi lumină emană. Şi Siddhartha hotărăşte să rămână cu el în căsuţa de la marginea pădurii şi să lucreze ca luntraş. La întrebările lui Siddhartha despre cum a ajuns la iluminare, luntraşul nu îi raspunde nimic altceva, decât îl îndeamnă să contemple în fiecare zi râul. Urmându-i sfatul, Siddhartha trece şi el printr-o anumită iniţiere prin forţele naturii, devenind la fel de senin şi de luminos ca şi Vasudeva.

Dar urmeaza proba cea mai dificilă în viaţa sa: să înveţe ce este iubirea. Reîntalnirea cu Kamala, care a plecat în pelerinaj şi este acum pe moarte, îl aduce în viaţa sa pe fiul lor, născut după plecarea sa şi despre care Siddhartha nu ştia nimic. El simte o iubire nespusă pentru băiatul rebel de 11 ani, în care se recunoaşte pe sine însuşi cum era cândva. În dorinţa sa de a-l proteja de ispitele şi pericolele care îl pândesc în lume, Siddharta vrea sa îl ţină lângă el, în căsuţa din pădure. Însă băiatul răsfăţat şi independent nu suportă viaţa simplă şi ordonată şi nici pe acest tată atât de blând, dar care de fapt îl ţine prizonier cu iubirea sa exagerată. Şi într-o noapte, furând toţi banii obţinuţi din plata ca luntraşi, băiatul fuge în lume. Părăsit de fiul său, la fel cum şi el altădată îl părăsise fără remuşcari pe tatăl său, Siddhartha suferă nespus. El pleacă în oraş şi rătăceşte disperat pe străzi, cautându-l în zadar pe fiului multiubit. Prietenul Vasudeva, care l-a urmărit pe ascuns în tot acest timp, îl ia pe bătrân şi îl conduce din nou la căsuţa din pădure, îndemnându-l să îşi regăsească liniştea în contemplarea râului.

Şi încetul cu încetul, Siddhartha înţelege că iubirea înseamnă să îl ajuţi, dar să îl laşi pe celălat să meargă liber pe drumul său. Rana din inima îi înfloreşte, el de-acum a ajuns nu numai la iluminare, ci a devenit în toată fiinţa sa chiar adevarul, chiar iubirea. Batrânul Vasudeva, simţind că şi-a terminat misiunea pământească, se retrage în pădure pentru a-şi depune corpul fizic. Iar Siddhartha rămâne în continuare ca luntraş la marginea pădurii.

Într-o zi vrea să treacă râul un bătrân budist, în care el îl recunoaşte pe Govinda. După moartea marelui Buddha, acesta rătăceşte încă în cautarea iluminarii. Cu greu îl recunoaşte pe Siddhartha în omul sfânt din faţa sa şi îl roagă să îl înveţe şi pe el cum să atingă iluminarea. Zâmbind, cu acel zâmbet plin de înţelepciune şi nespusă iubire dar şi puţin ironic precum al marelui Buddha, Siddhartha îi spune că iluminarea nu poate fi predată.

“Aici, pe această luntre, predecesorul şi învăţătorul meu a fost un om, un sfânt, şi el nu a crezut ani de-a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învăţat multe lucruri, el l-a educat şi l-a învăţat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a ştiut ani de-a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuş este la fel de dumnezeiesc, ştiind şi fiind în stare să-l înveţe la fel de multe lucruri ca şi fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta ştia totul, ştia mai multe decât mine şi decât tine, şi asta fără nici un învăţător , fără cărţi, ci numai şi numai pentru că el crezuse în acest fluviu.”

Şi el îl roagă pe Govinda să îl sarute pe frunte. Acesta îi urmează sfatul şi în acel moment ceva miraculos se întâmplă: prin iubirea intensă pe care Siddhartha i-o poartă, Govinda primeşte la rându-i iluminarea, având revelatia unităţii divine în prietenul său.“Dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate.”

Este remarcabil faptul că dintre cei trei căutători spirituali, Siddhartha este singurul care are puterea de a-l ilumina prin fiinţa sa pe un alt om de care el este legat prin iubire. Vasudeva s-a iniţiat prin forţele naturii, dar nu poate să pună în cuvinte trăirile sale şi să le explice altui om. La întrebarile lui Siddhartha, Vasudeva doar îl îndeamnă să contemple râul. Siddhartha însă poate să numească ceea ce trăieşte el din îndumnezeirea lumii.

Putem spune că creând personajul Siddhartha, Hermann Hesse a creat un personaj mai desăvârşit decât însuşi Buddha. Siddhartha este precursorul omului modern aflat pe calea modernă a iniţierii. El a aflat că iluminarea nu poate veni de la învăţători, învăţături, de la lumea spirituală sau de la lumea materială, ci iluminarea înseamnă tocmai gasirea prin propriile puteri a unităţii între polarităţile existenţei. Drumul său este o luptă continuă în a încerca să împace aceste polarităţi între ele, învăţând că respingerea unui pol şi îmbrăţişarea totală a celuilalt nu îl poate conduce la iluminare. Siddhartha se iluminează atunci când priveşte râul, căci râul sugerează vizual această polaritate: el este în continuă mişcare şi totuşi rămâne pe loc, este acelaşi la izvorâre şi la revărsare, reprezintă unitatea ideală a polarităţilor. Răsplata lui Siddhartha pentru toţi anii săi de studiu este capacitatea de a înţelege intuitiv vocea râului, de a întelege profund mantra OM, care este tocmai unitatea polarităţilor. El se iluminează când acceptă cu toată fiinţa sa că totul este adevărat şi fals în acelaşi timp, că viaţa şi moartea sunt o unitate şi că ceea ce uneşte toate aceste polarităţi în sufletul omului este iubirea. (Delia Soare)

Citeste Siddhartha lui Hesse online aici: 

Pescarusul Jonathan Livingstone - Richard Bach

Urmatoarea carte speciala din lista mea este Pescarusul Jonathan Livingstone - o poveste despre dorinta de desavarsire a omului, ambalata de autor sub forma unei fabule a zborului. O metafora deosebita despre a acceptarea faptului ca fiecare este diferit de ceilalti in felul sau, o poveste despre cautarea si gasirea fericirii, despre a-ti urma destinul.

"Mergi pe drumul tau, oricare ar fi el si fie ca tu sa fii fericit pe pamant" - ne recomanda cu caldura autorul Richard Bach prin vocea unuia dintre personaleje-pasare ale povestii sale - autor care este un american atipic, de profesie un pilot de avion si un scriitor de ocazie de o profunzime deosebita.

Nu pot sa nu sesizez o asemanare intre mesajele cartii lui Richard Bach si Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupery (pe care l-am prezentat intr-un post anterior), cum la fel nu pot sa nu remarc faptul ca cei doi aveau aceeasi meserie: pilot de avion.

Indraznesc sa afirm ca, pe langa alte calitati umane deosebite ale autorilor, aceasta meserie speciala i-a ajutat sa treaca peste toate problemele marunte ale vietii, sa-si infrunte fricile personale, sa depaseasca angoasele colective ale omenirii, sa se ridice deasupra conditiei umane precum pescarusul Jonathan Livingstone deasupra norilor si sa surprinda esenta vietii: speranta, iubirea, dorinta de a deveni mai bun in esenta ta si in tot ceea ce faci.

Doar conoscand ce este moartea pretuiesti cu adevarat viata.

Mai jos o recenzie frumoasa a acestei carti.

O recenzie de Monica Radulescu.

Pescarusul Jonathan Livingstone este diferit de ceilalti pescarusi. De aceea nu are prieteni si parinti sai sunt ingrijorati de obiceiurile sale. Dar mai mult decat orice pe lume, pescarusului Jonathan Livingstone ii place sa zboare. Isi doreste sa ajunga cat mai sus, acolo unde pescarusilor le este imposibil sa zboare, sa-si perfectioneze tehnicile si sa atinga viteza maxima. Pasionat de aeronautica, Richard Bach a cuprins in aceasta poveste toata experienta si cunostintele sale de aerodinamica.

Pescarusul Jonathan Livingstone cuprinde dorinta de depasi limitele impuse de natura sau de societate, pasiunea pentru extrem. Este o poveste fascinanta, care depaseste realitatea. Tocmai prin aceasta suita de depasiri, povestea lui Richard Bach este un excelent antrenament personal, o lectie autodidacta despre cum se poate construi un viitor: cu rabdare si perseverenta, cu un dram de noroc si tarie de caracter, cu multe vanatai.

Isi ingusta ochii intr-o concentrare cumplita, isi tine rasuflarea, isi incorda aripile… inca.. inca putin. Penele i se zburlira, se afla la limita de viteza si cazu. Pescarusii, dupa cum stiti, n-ating niciodata acest prag.

Pescarusul Jonathan Livingstone este o poveste pentru copii de toate varstele. Cultiva o atitudine optimista si iti ridica moralul. Te face sa visezi. Daca Livingstone a reusit sa zboare cum nici un pescarus nu e menit sa zboare, atunci multe vise pot deveni realitate. Dar oare a reusit pescarusul sa-si atinga visul? Pentru a afla raspunsurile va trebui sa cititi povestea lui Richard Bach. Va trebui sa invatati alaturi de Livingstone fiecare miscare, fiecare unghi. Va trebui sa indurati comentariile rautacioase ale celor care isi doresc doar sa fie asemenea vecinului. Va trebui sa va ridicati dupa ce v-ati prabusit din inaltul cerului, sa luptati pentru aer.

Veti descoperi in povestea lui Richard Bach definitii ale dragostei, ale patriotismului, ale ambitiei si ale multor altor cuvinte care ne conduc viata.

Moartea lui Ivan Ilici - Lev Tolstoi

Continui seria de carti pe care le voi prezenta printr-o carte deosebita despre iminenta mortii si despre valoarea de nemasurat a vietii pe care personajul o realizeaza in aceste momente.

Nu cred ca voi putea prezenta aceasta carte mai bine decat a facut-o criticul Mircea Morariu intr-o recenzie preluata de pe blogul lui George Balan.

MIRCEA MORARIU

Moartea lui Ivan Ilici este una dintre cele mai frumoase, mai cutremurătoare nuvele din istoria literaturii universale. O scriere despre viaţă şi moarte, despre iminenţa morţii, despre felul în care, la un moment dat, pe nepusă masă, când te aştepţi mai puţin, realizezi nu atât că oamenii sunt muritori. Asta o ştii la modul teoretic, în general, dar nu te prea interesează până în clipa în care nu simţi pe propria piele că ţi-a venit ţie rândul să vezi cum e când se apropie moartea, că ea nu se apropie în general şi ca se apropie de tine, în vreme ce cei din jur fie că încearcă să te mintă că situaţia nu e atât de gravă precum intuieşti, fie că te ajută cu solicitudine să treci mai uşor peste acest hop final, fie nu te bagă în seamă, fie că îţi aşteaptă sfârşitul din cine ştie ce motive. Reflectează la un moment dat Ivan Ilici protagonistul scrierii lui Lev Tolstoi- „Problema nu e nici intestinul gros, nici rinichiul, ci viaţa şi moartea. Da, viaţa a fost şi acum uite, se duce, se duce şi eu nu pot să o opresc. Da. De ce să mă amăgesc? Doar este evident pentru toată lumea în afară de mine că mor şi că totul nu e decât o chestiune de săptămâni, de zile, – poate chiar acum. Acu’ era lumină, acu’ e întuneric. Acu’ eram aici, acu’ dincolo! Unde?….Eu n-o să mai fiu; atunci ce-o să fie? N-o să mai fie nimic. Şi unde o să fiu când n-o să mai fiu? Oare mor?. Nu, nu vreau!”.

Ivan Ilici, judecător la Curtea de Justiţie, a murit pe 4 februarie 1882. Avea 45 de ani. Colegii lui au aflat vestea din ziar. O primesc fără nici un fel de tristeţe. Doar cu gândul că vor fi obligaţi să îi facă o vizită de condoleanţe văduvei Praskovia Fiodorovna Golovina şi să participe la înmormântare. Unora le stă gândul la modificările din ierarhia Curţii, modificări ce vor interveni de pe urma morţii lui Ivan Ilici. Cineva va trebui să îi ocupe postul. Vor urma promovări şi mutări. Când o vor vizita pe văduvă, vor vedea că aceasta e preocupată mai puţin de cel dispărut ori de doliu, ci de felul în care va putea să obţină bani din vistieria Statului de pe urma morţii soţului, dacă există vreo posibilitate spre a stoarce mai mult.

Istoria vieţii lui Ivan Ilici a fost cât se poate de simplă şi banală, dar şi cât se poate de cumplită. Ivan a fost cel mai răsărit dintre cei trei fii ai unui funcţionar oarecare. După ce a făcut şcoala de Jurisprudenţă a primit un post în care s-a simţit bine. Îşi făcea riguros datoria, nu îşi depăşea atribuţiile, nu deranja pe nimeni, nu a avut relaţii apropiate cu nici un coleg de serviciu. După vreo cinci ani, a devenit judecător de instrucţie. A fost la fel de comme il faut, la fel de bine crescut, la fel de priceput să tragă o linie de demarcaţie între obligaţiile de serviciu şi viaţa personală. Era respectat de toată lumea, deţinea deja o oarecare putere, dar nu s-a slujit niciodată de ea spre a face cuiva rău. Era un bun dansator, frecventa petrecerile din lumea bună a locului unde s-a întâmplat să trăiască. Aşa a ajuns să o cunoască pe Praskovia Fiodorovna care era de neam nobil, nu era proastă, nu era nici urâţică. Lui Ivan Ilici i-a trecut prin gând să se însoare. Nu a făcut-o din dragoste. „ A spune că Ivan Ilici se însurase pentru că se îndrăgostise de logodnica lui şi-i împărtăşise concepţiile despre viaţă ar fi fost la fel de puţin adevărat ca şi a spune că s-a însurat pentru că oamenii din cercul lui priveau cu ochi buni această partidă. El s-a însurat din ambele motive: îşi făcuse lui o plăcere luând o soţie ca aceasta şi, în acelaşi timp, făcuse ceva ce se bucura de aprobarea oamenilor de rang înalt. Aşa că Ivan Ilici s-a însurat”.

Ivan Ilici şi-a schimbat de câteva ori slujba, a fost tranferat, avansat, a avut copii, unii i-au murit, alţii au surpavieţuit, la un moment dat a început să simtă că banii nu îi prea ajungeau, soţia i-a devenit tot mai prost dispusă, tot mai bombănitoare. Aşa s-a scurs viaţa lui Ivan Ilici preţ de 17 ani după căsătorie. La un moment dat, în concediu fiind, şi-a dat seama că trebuie să câştige mai mult. Că vrea o leafă de 5 mii de ruble. A plecat la Petersburg să o ceară. În tren a avut parte de o întâlnire fericită de pe urma căreia a primit postul dorit. Totul părea să fie în regulă. Până când Ivan Ilici a început să simtă dureri. Să nu îi mai fie bine. La început nu a băgat durerile în seamă, mai apoi acestea au devenit tot mai puternice, mai insistente. Au urmat consulturi după consulturi, diagnostice după diagnostice. Şi lumea din jur  era sănătoasă. O lume pentru care Ivan Ilici era bolnavul, în vreme ce ei erau cei vii şi care vor rămâne astfel pe mai departe aşa. Până când şi ei, la rândul lor, vor avea revelaţia acestui adevăr simplu şi dureros – că omului în general îi este scris să moară.

Valoarea, marea valoare a nuvelei lui Lev Tolstoi constă în surprinderea chipului în care acel om, omul comun, omul în general percepe, simte acest adevăr. Iar Lev Tolstoi nu se dovedeşte a fi mare doar în marile fresce epice Război şi pace şi Anna Karenina, ci şi în această nuvelă. Nuvelă ce merită cu prisosinţă să fie citită.

Text difuzat la Radio Transilvania

Micul Prinţ - Antoine de Saint-Exupery

Deschid seria cartilor prezentate pe acest blog cu povestea "Micul Print" de Antoine de Saint-Exupery. Fiindca oricat m-as stradui sa scriu despre ea, nu pot sa ma ridic la nivelul unui critic literar, o sa preiau o recenzie de aici.

Recenzie, de Mirela Teodorescu

“Lui Leon Werth

Copiilor le cer iertare ca am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câîi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate s priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copiii. Am şi al treilea motiv: acest om mare traieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost căndva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. ( Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte)

Aşa că fac aceasta îndreptare:

Lui Leon Werth, pe cand era el baieţel “

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (n. 29 iunie 1900, Lyon – d. 31 iulie 1944, deasupra Mării Mediterane) a fost romancier, eseist și reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist. S-a făcut cunoscut unui cerc larg de cititori în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“, 1943), una din cele mai răspândite cărți din lume, tradusă în circa 110 limbi.

“Micul print” de Antoine de Saint-Exupery este o capodoperă a literaturii universale, destinată atât copiilor cât şi adulţilor, având ca teme principale prietenia, dragostea şi frumosul .

Simbolul copiluilui joacă un rol central în semantica textului. Încă de la primele cuvinte, naratorul realizează relaţia adult copil. Imaginea este asociată cu astrofierea lumii imaginative . Adultului nu-i mai este accesibila lumea ficţionalului: “Oamenii mari nu pricep singuri nimic , niciodată şi e obositor pentru copii să le dea într-una lămuriri”. Întrebaţi de către copil adulţii vor rata sistematic proba iniţiatică a identificării obiectului din desen . Ei nu vor fi capabili să recunoască în desenul copilului şarpele -simbol sacral al fecundităţii spiritual – care a înghiţit un elefant deci a transcris legile realităţii imediate şi ţine de absurdul în lumea contingentă, dar valabil şi realul în lumea ficţională. Pentru că lumea adulţilor se reduce la cotidian ei văd în desen o simplă pălărie.
“Când întâlneam pe câte cineva care îmi părea mai dezghetat la minte îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu nr. 1, de care niciodată nu m-am despărţit. Voiam să stiu dacă avea o minte într-adevar pătrunzătoare. Numai că răspunsul era mereu acelaşi: E o pălărie’ . “Necunoscutul va fi anihilat de oamenii mari prin apelul la raţionalitate.

Textul se poate citi  şi ca un dialog cu sine materializat din dorinţa adultului de a se întoarce la esenţă; copilul este cel apropiat de energia creatoare a universului : “Ţin ca această carte să o închin atunci copilului de odinioară căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii”.
Realitatea adulţilor este lumea oamenilor mari. Planeta micuţului prinţ este lumea mică a copilariei dominată de armonie, un reflex al propriei lumi interoare. .
Imaginea micutului prinţ este confundată cu cea a copilului divin. Coborârea micului prinţ din cer sublinează sacralitatea, la fel ca şi parul lui de aur.

Micul prinţ va cunoaşte mai întâi răul în şapte ipostaze ale lui, şapte păcate ale omului, reprezentate în text  de cele şapte planete pe care le vizitează prinţul: planeta regelui echivalent al dorinţei de putere, îl uimeşte: “Ciudaţi mai sunt oamnenii mari ! îşi spuse micul prinţ continuându-şi călătoria”. Din perspectiva prinţului, regele ar fi putut să admire chiar două sute de apusuri de soare într-o singură zi. Planeta vanitosului reprezintă mirajul gloriei : “Vanitosul nu-l auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decât laudele. ” Pe planeta beţivului , simbol al degradării fizice , de defineşte viciul :
“-Şi de ce bei ?  îl ceartă micul prinţ , dorind să-i vina în ajutor .
-Ca să uit ca mi-e ruşine – mărturiseste beţivul .
-Şi de ce ţi-e ruşine ?
-Ruşine că beau – încheie beţivul ”
Planeta businessman-ului simbolizează viciul averii, al posesiunii. Planeta lampagiului – viciul functţonarului copleşit de marasmul mecanismului funcţionand în gol. Planeta geografului – orgoliul  conştiinţei lipsită de creativitate. În sfârşit, planeta Pământ, capătul călătoriei, unde se găsesc  toate celelalte păcate: “Pământul nu e o planetă oarecare. Poţi număra pe el o sută unsprezece regi, şapte mii de geografi, nouă sute de mii de businessman-i , şapte milioane de betivi, trei sute unusprezece milioane de vaintoşi, adică vreo două miliarde de oameni mari”.
Micul prinţ continuă traseul din deşertul Sahara, primind lecţile esenţiale de iubire, prietenie şi moarte. Episodul cu fântana este corespunzător unui botez. Cel de al doilea dar este râsul, bucuria, care ia proporţii universale: “Noaptea când te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una din ele eu voi râde, atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele”.
După aceasta, sacrificiul morţii nu este decât un parţial rămas-bun , în aşteptarea unei noii comunicări .

Câteva lucruri inedite despre Micul Prinţ:

• Povestea pilotului, forţat să aterizeze în deşert, care îl întâlneşte pe Micul Prinţ, a fost publicata pentru prima data în 1943;
• Cartea “Micul Prinţ” a fost tradusa în mai mult de 180 de limbi, printre care şi în Toba, o limba a idigenilor din Nordul Argentinei;
• Antoine de Saint-Exupery a scris povestirea în Statele Unite;
• “Micul Prinţ” a fost inspirată de un accident aviatic suferit de Antoine de Saint-Exupery pe ruta Paris -Saigon în încercarea de a dobori un record de aviaţie ce i-ar fi adus 150.000 de franci;
• Cartea a fost vîndută în mai mult de 80 de milioane de copii, fiind cea mai bine vânduta carte franceză şi a treia din lume, dupa Biblie şi Capitalul lui Karl Marx; [ Conform wikipedia s-au vandut peste 200 de milioane de exemplare, fiind a doua cea mai vanduta carte din lume - http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_celor_mai_bine_v%C3%A2ndute_c%C4%83r%C8%9Bi#cite_note-3]
• Cele mai multe ediţii conţin ilustraţiile realizate chiar de autor;
• Prima traducere a fost făcuta în engleza, în 1943;
• Cartea a fost ecranizată în 1974, într-un musical;
• Nepoata lui Saint-Exupery a scris “Reîntoarcerea Micului Prinţ”;
• În 2003, un mic asteroid a primit numele “Micul Prinţ”.

Micul Prinţ este o pledoarie despre iubire, pace, prietenie, comunicare între lumea copiilor şi cea a adulţilor, relaţionare, încredere, o carte de interpretare a simbolurilor, a mesajelor, o carte despre frumuseţe, şi ocrotirea ei, o carte despre valorile omenirii.

“Si tu veux un ami, apprivoises moi!”  Un îndemn, o idee pe care nu trebuie să o uităm.

De adaugat ca Micul Print poate fi citit online aici (editia cu figurile originale ale autorului), sau de pe scribd, in format htm, aceeasi editie.

In loc de prefata

Salutare lume!

Intentionez sa prezint pe acest blog cateva carti deosebite pe care le-am citit de-a lungul vietii si care mi-au placut sau m-au marcat in mod special. Mare parte din ele sunt carti clasice, cunoscute, de autori de renume, dar sunt si unele mai putin cunoscute sau mediatizate la noi.

Eu le-am numit "Carti pentru spirit" pentru ca de cate ori ma reintorc la ele descopar noi valente, noi profunzmi, in unele cazuri in ciuda simplitatii lor.